Download Agatha Christie - Misterul din Caraibe.pdf PDF

TitleAgatha Christie - Misterul din Caraibe.pdf
File Size396.0 KB
Total Pages113
Table of Contents
                            AGATHA CHRISTIE
MISTERUL DIN CARAIBE
                        
Document Text Contents
Page 56

— Foarte bine gândit, zise Weston atingând încet cu unghia foaia de
hârtie, să fie atât de nerăbdător să ne spună ce-a tăcut aseară!
— Puţin cam prea bine gândit, nu crezi? Întrebă Daventry.
— Foarte greu de spus asta. Ştii, există oameni care se îngrijorează în
mod natural de propria siguranţă, de teama de a nu fi amestecaţi în ceva. Nu
neapărat din cauză că s-ar simţi vinovaţi. Pe de altă parte, ar putea fi vorba
de ceva mult mai grav.
— Totul se potriveşte de minune. Nimeni nu are în mod cert un alibi, cu
formaţia care cântă, cu dansul şi cu oamenii care vin şi pleacă încontinuu.
Oamenii se ridică, pleacă de la mesele lor, apoi se întorc. Femeile se duc să-şi
pudreze nasul. Bărbaţii ies să ia aer. Dyson ar fi putut oricând să se strecoare
afară. Oricine s-ar fi putut furişa afară. Însă, într-adevăr, pare puţin cam
nerăbdător să ne demonstreze că nu el a făcut-o, zise el privind gânditor
foaia de hârtie. Aşadar, doamna Kendal aranja nişte cuţite pe masă, zise el.
Mă întreb dacă nu cumva a adus vorba despre asta în mod deliberat.
— Ţie aşa ţi s-a părut?
Celălalt cântări puţin lucrurile, apoi răspunse:
— Da, cred că e o posibilitate.
De dincolo de uşa camerei unde stăteau de vorbă cei doi bărbaţi se
auzi un zgomot. Cineva cu o voce înaltă solicita să fie lăsat să intre.
— Am ceva important de spus. Am ceva important de spus. Duceţi-mă
la cei doi domni. Duceţi-mă la poliţist.
Un bărbat îmbrăcat în uniformă deschise larg uşa.
— Unul dintre bucătari se află aici, începu el, şi e foarte nerăbdător să
vă vadă. Zice că trebuie să vă spună ceva.
Un negru foarte speriat, purtând pe cap o bonetă de bucătar, îşi făcu
loc pe lângă poliţist şi intră în cameră. Era unul dintre ajutorii bucătarului-şef.
Era un cubanez, nu un localnic din St Honoré.
— Vă spun ceva, vă spun, zise el. Am văzut-o intrând în bucătărie şi
avea un cuţit în mână. Pe cuvântul meu, un cuţit. Avea un cuţit în mână. A
trecut prin bucătărie, apoi a ieşit pe uşă. În grădină. Am văzut-o cu ochii mei.
— Linişteşte-te, îl îndemnă Daventry. Linişteşte-te. Despre cine
vorbeşti?
— Vă spun imediat despre cine vorbesc. Vorbesc despre soţia şefului.
Despre doamna Kendal. Despre ea vorbesc. Avea un cuţit în mână şi a ieşit
pe uşă şi s-a pierdut în noapte. Era înainte de cină… Şi nu s-a mai întors.
Capitolul 15.
Investigaţia continuă.
I
— Putem să vorbim cu dumneavoastră, domnule Kendal?
— Desigur, răspunse Tim, ridicându-şi privirea de la birou.
Puse deoparte nişte hârtii, apoi le făcu semn să ia loc. Era tras la faţă şi
părea abătut.
— Cum merg lucrurile? Aţi aflat ceva? Locul ăsta pare blestemat.
Oamenii încep să-şi facă planuri de plecare, încep să se intereseze de
transport. Chiar când totul părea un succes total. O, Doamne, nici nu vă

Page 57

imaginaţi ce înseamnă pentru mine şi pentru Molly acest loc! Am băgat în el
toată agoniseala noastră.
— Ştiu că vă este foarte greu, zise inspectorul Weston. Să nu vă
imaginaţi că nu vă înţelegem!
— Ce bine ar fi dacă totul s-ar rezolva rapid! Rosti Tim. Această
nenorocită de Victoria… O! N-ar trebui să vorbesc aşa despre ea. Victoria era
fată de treabă. Însă trebuie să fie vreun motiv simplu, vreo intrigă, vreo
poveste de amor în care era implicată. Poate că soţul ei…
— Jim Ellis nu era soţul ei, însă păreau un cuplu destul de liniştit.
— Numai dacă totul s-ar rezolva mai repede! Exclamă Tim din nou. Îmi
pare rău. Voiaţi să vorbiţi cu mine despre ceva, să mă întrebaţi ceva.
— Da, era legat de seara trecută. În certificatul de deces se
menţionează faptul că moartea a survenit între orele 22.30 şi miezul nopţii. În
situaţia de faţă, nici un alibi nu stă în picioare şi nu poate fi confirmat.
Oamenii sunt într-o continuă mişcare, dansează, ies să ia aer, apoi se întorc
la locurile lor. Toată situaţia asta este extrem de complicată.
— Vă cred. Dar asta înseamnă că sunteţi convinşi că Victoria a fost
ucisă de unul dintre oaspeţii hotelului.
— Ei bine, este o posibilitate pe care trebuie s-o luăm în calcul,
domnule Kendal. De fapt, aş dori să discut cu dumneavoastră despre o
afirmaţie pe care a făcut-o unul dintre bucătarii dumneavoastră.
— Chiar aşa? Care dintre ei? Ce anume zice?
— Din câte am înţeles, e cubanez.
— Am doi cubanezi şi un portorican.
— Acest Enrico susţine că soţia dumneavoastră a intrat în bucătărie
dinspre sala de mese şi a ieşit apoi în grădină cu un cuţit în mână.
— Molly ţinea un cuţit în mână? Întrebă Tim uimit. Ei bine, ce motiv ar
avea? Vă daţi seama ce spuneţi? Ce anume vreţi să sugeraţi?
— Se întâmpla înainte de cină. Adică în jurul orei 20.30.
Dumneavoastră eraţi probabil în sala de mese şi vorbeaţi cu bucătarul-şef,
Fernando.
— Da, admise Tim încercând să-şi aducă aminte. Da, aşa este.
— Iar soţia dumneavoastră a intrat în sala de mese dinspre terasă?
— Da, încuviinţă Tim. Întotdeauna iese pe terasă să vadă dacă mesele
sunt bine aranjate. Uneori băieţii pun lucrurile aiurea, mai uită din veselă,
lucruri de genul acesta. Probabil că asta s-a întâmplat şi atunci. Poate că
aranja tacâmurile pe masă. Probabil că a observat că era un cuţit sau o
lingură în plus.
— Şi când a venit de pe terasă în sala de mese v-a spus ceva?
— Da, am schimbat câteva cuvinte.
— Ce anume v-a spus? Vă aduceţi aminte?
— Cred că am întrebat-o cu cine vorbea. Am auzit nişte voci pe terasă.
— Şi cu cine v-a spus că vorbise?
— Cu Gregory Dyson.
— A, da. Aşa spune şi el.

Page 112

— Am remarcat o dată sau de două ori cum îl privea, murmură Miss
Marple, uitându-se jenată în altă direcţie.
Domnul Rafiel fluieră.
— Ia uite ce-mi face motanul Jackson! Nu l-aş fi crezut în stare de aşa
ceva! Probabil că Tim a avut un şoc când a descoperit că ucisese pe
altcineva.
— Da, într-adevăr. Cred că a fost disperat. Molly era vie şi hoinărea prin
împrejurimi. Iar povestea pe care o răspândise cu atâta grijă despre
instabilitatea ei psihică n-ar fi avut nici o şansă la un consult medical de
rutină. Şi odată ce-i spusese deja povestea cu întâlnirea pe malul pârâului,
ce-i mai rămânea lui Tim de făcut? Mai avea doar o soluţie: să termine cu ea
cât mai repede posibil. La urma urmei, erau şanse ca oamenii să mai creadă
că, într-un acces de nebunie, o omorâse pe Lucky, apoi, îngrozită de fapta ei,
se sinucisese.
— Şi acela este momentul când dumneavoastră v-aţi hotărât să jucaţi
rolul lui Nemesis, nu-i aşa? Se lăsă pe spate şi izbucni în hohote de râs. E o
glumă al naibii de bună, zise el. Nici nu vă imaginaţi cum arătaţi noaptea
aceea cu eşarfa de lână roz pe cap, stând acolo şi declarând solemn că
sunteţi Nemesis! Nu voi uita niciodată scena aceea!
Epilog.
Venise timpul, iar Miss Marple aştepta avionul la aeroport. O
conduseseră foarte mulţi oameni. Cuplul Hillingdon plecase deja. Gregory
Dyson zburase pe altă insulă şi umbla vestea că, mai nou, atenţia îi fusese
captată de o tânără văduvă din Argentina. Senora de Caspearo se întorsese
în America Latină.
Şi Molly venise s-o conducă pe Miss Marple. Era palidă şi slăbită, însă
suportase descoperirea legată de soţul ei foarte bine, dar cu ajutor
specializat, din partea unei persoane din Anglia căreia îi telegrafiase domnul
Rafiel, se ocupa în continuare de hotel.
— Îţi va face bine să fii ocupată, remarcă domnul Rafiel. Te ţine departe
de gândurile negre. Ai aici un loc frumos.
— Credeţi că crimele…
— Oamenii adoră crimele, atunci când cazurile sunt rezolvate, o asigură
domnul Rafiel. Vezi-ţi de viaţă, fata mea! Nu trebuie să îţi pierzi încrederea în
toţi bărbaţii doar pentru că ai întâlnit băiatul nepotrivit.
— Aşa spunea şi Miss Marple, zise Molly. Îmi tot spune că Domnul
Perfecţiune va apărea într-o bună zi.
Domnul Rafiel zâmbi la acest gând. Pe lângă Molly, se mai aflau acolo
cei doi Prescott, domnul Rafiel, bineînţeles, şi Esther – care arăta mai bătrână
şi mai tristă – cu care domnul Rafiel era neaşteptat de amabil. Se afla şi
Jacskon acolo, prefăcându-se că se ocupă de bagajele lui Miss Marple. Era
numai zâmbet în acele zile şi se vedea de la o poştă că dăduse norocul peste
el, financiar vorbind.
Se auzi un huruit pe cer. Sosea avionul. Lucrurile nu erau atât de
formale aici. Nu se anunţa prin staţie să mergi la culoarul 8 sau 9. Ieşeai pur
şi simplu pe pistă dintr-un micuţ pavilion plin cu flori.

Similer Documents