Download Beleaev, A.R. - Hoiti-Toiti & in Abis -7inch PDF

TitleBeleaev, A.R. - Hoiti-Toiti & in Abis -7inch
File Size1022.7 KB
Total Pages120
Document Text Contents
Page 2

2















Aleksandr Romanovici Beleaev

(în rus. Александр Романович Беляев)
(n. 4 martie 1884,Smolensk - d. 6 ian. 1942, Puşkin)

Scriitor rus, maestru al genului SF.
Deşi a început cariera literară abia la vîrsta de 39 de ani, a

devenit repede cunoscut atît în URSS cît şi în alte ţări, mai

ales datorită romanelor sale ştiinţifico-fantastice:

Capul profesorului Dowell (1925),

Ultimul om din Atlantida(1926)

Insula corăbiilor naufragiate (1927),

Omul amfibie (1928),

Stăpînul lumii (1929),

Traficantul de aer (1929),

Steaua KEŢ(1936),

Ariel (1941).

În total a scris 13 romane

Volumul de fata cuprinde 2 povestiri din ciclul „Invenţiile

miraculoase ale profesorului Wagner‖- Hoiti-Toiti şi În

Abis.

Page 60

60

cine putea locui în asemenea bordeie, făcute parcă de
nişte copii în joacă.

Deodată am zărit ieşind dintr-o groapă o fiinţă
asemănătoare unei făpturi omeneşti. Se ridică în picioare
şi şuieră. La acest sunet, răspunse o altă mogîldeaţă,
care coborî într-o clipă de pe crengile unui copac. Alţi doi
ieşiră din colibe şi se adunară cu toţii în faţa unui bordei
mai mare, înalt cam de vreun metru şi jumătate. Aici
începură să se sfătuiască, şi cînd primele raze ale
Soarelui înroşiră cerul, reuşii să-i văd mai bine pe
„gnomi‖ – aşa le-am zis eu acestor fiinţe ciudate. Am
înţeles ca am dat peste un trib de pigmei – oamenii cei
mai mici de pe faţa pămîntului. Au pielea de un cafeniu
deschis şi părul aproape roşu. Chipurile le sînt armonios
făcute şi bine proporţionate, dar statura nu trece de 80–
90 cm. Unii dintre aceşti „copii‖ aveau bărbi dese şi creţe.
Pigmeii vorbeau între ei, cu nişte glasuri piţigăiate,
caraghioase.

Spectacolul era deosebit de interesant, dar mie nu-mi
ardea de aşa ceva. Aceşti pitici mă înspăimîntau mai mult
decît nişte uriaşi, Aş fi preferat chiar o întîlnire cu albii.
Cu toată statura lor măruntă, pigmeii sînt cei mai
înverşunaţi duşmani ai elefanţilor. Ştiam asta încă
înainte de a fi devenit elefant. Ei sînt arcaşi excelenţi şi
iscusiţi aruncători de suliţă. Pigmeii folosesc săgeţi
otrăvite, şi ajunge o singură înţepătură de săgeată ca să
omoare un elefant. Ei ştiu să se furişeze ca nişte umbre
în spatele elefantului şi să-i prindă picioarele dindărăt în
laţ sau să-l taie tendonul lui Achile cu un cuţitaş ascuţit.
În jurul satelor ei împrăştie ghimpi şi beţişoare otrăvite...
Am făcut cale întoarsă şi am luat-o la fugă ca atunci cînd

Page 61

61

fugisem din faţa leopardului. Din spate am auzit ţipete şi
apoi zgomotul urmăririi. Poate ca aş fi reuşit să mă fac
nevăzut dacă aş fi avut în faţă drum deschis. Dar trebuia
să fug prin jungla deasă, ocolind mereu hăţişuri de
nepătruns. Iar în timpul acesta urmăritorii mei – agili ca
maimuţele, repezi ca şopîrlele şi neobosiţi ca ogarii –
goneau ca şi cum pentru ei nici nu existau obstacole.
Duşmanul se apropia din ce în ce mai mult. Aruncaseră
chiar în mine cîteva suliţe, dar din fericire vegetaţia deasă
mă apăra de ele. Simţeam că mă înăbuş şi eram cît pe ce
să mă prăbuşesc, în timp ce omuleţii mă urmăreau pas
cu pas fără să cadă sau să se poticnească.

Acum ştiam pe propria-mi piele că nu-i deloc uşor să
fii elefant, că viaţa chiar a unui animal atît de mare şi
puternic este o continuă luptă pentru existenţă. Nici nu-
mi venea să cred că în asemenea condiţii elefanţii reuşesc
să trăiască o sută de ani şi chiar mai mult. Păi, cu emoţii
ca astea, nu văd cum nu mor mai devreme chiar decît
oamenii. Poate însă că elefanţii nu se frămîntă ca mine.
Eu aveam un creier de om – prea nervos şi excitabil.
Puteţi să mă credeţi că, în clipele acelea, pînă şi moartea
mi se părea mai bună decît o viaţă în care moartea este
veşnic pe urmele tale. Îmi venea să mă opresc şi să-mi
ofer pieptul suliţelor şi săgeţilor otrăvite ale prigonitorilor
mai bipezi... Eram gata să fac şi asta, dar în ultima clipă
starea mea se schimbă brusc. Pe neaşteptate am simţit în
văzduh un puternic miros de turmă de elefanţi. Nu
puteam găsi oare salvarea printre ei?

Pădurea se rărea, şi în faţa mea apăru savana; ici,
colo se vedeau cîţiva arbori groşi, care îmi îngăduiau să
mă ascund de săgeţile urmăritorilor mei.

Page 119

119

exegeţii bine intenţionaţi! Iată, de pildă, ce declara în
1968 eminentul chirurg sovietic dr. Nikolai Amosov:
„Putem să declanşăm tentativa de a menţine în viaţă
capete izolate, într-un viilor apropiat? Moraliştii spun,
desigur, că nu. Eu spun că da. Cred că atunci cînd vor fi
depăşite dificultăţile tehnice în experienţele pe animale,
acest lucru ar putea fi propus unei persoane cu un
intelect foarte dezvoltat, aflată pe patul morţii. Nu văd
nici un sacrilegiu în această idee şi, în cea ce mă priveşte,
aş accepta.‖ La rîndul sau, comandantul Yves Cousteau
afirmă: „Pentru a putea trăi în adîncuri, omul trebuie să
renunţe la plămîni. În sistemul lui circulator trebuie
introduse butelii care să aprovizioneze sîngele cu oxigen
şi să îndepărteze bioxidul de carbon... Studiem aceste
butelii. Primele experienţe chirurgicale pe animale vor fi
făcute în 1975, iar pe oameni în 1980‖.

Se pare, deci, că oamenii-amfibii şi capetele
menţinute în viaţă vor înceta să mai constituie un apanaj
al literaturii de anticipaţie. Cei care susţin că realitatea
întrece fantezia vor mai face două crestături pe răboj, fără
să înţeleagă că micşorarea decalajului dintre previziuni şi
împliniri - pînă ce, printr-un proces dialectic, termenii
relaţiei îşi schimbă poziţia, este însoţită de elaborarea
continuă a materialului unei noi confruntări. Rolul de
ferment stimulator al fantasticului-ştiinţific se exercita
deci şi pe această cale.

Ion Hobana

Similer Documents