Download Istoria Romei Pana La Constantin PDF

TitleIstoria Romei Pana La Constantin
File Size10.7 MB
Total Pages137
Document Text Contents
Page 1

��� �����
��� ��� �������

� �����
�����

Page 2

CAPITOLUL 30

Augustus preia puterea.
Roma si Italia11

1. Prima etapă, 29-23 Î.Hr.

Popularitatea
lu i Octavian la
întoarcerea
din Egipt

După ce a revenit în Italia în vara anului 29,
Octavian beneficia de o autoritate personală de
care nici Sulla, nici Caesar nu se bucuraseră
vreodată. El concentrează în mâinile sale în­
treaga putere militară a statului; s-a întors ca
învingător într-un război străin, uitând de ani­
mozităţile din timpul războaielor civile, şi a
adus cu el comorile Ptolemeilor, care nu numai
că i-au permis să-şi plătească armatele fără să
mai recurgă la noi confiscări, ci i-au asigurat
un surplus pe care să-l distribuie populaţiei din
capitală. în procesul de remodelare a consti­
tuţiei, care era următoarea sa misiune, a avut
mână liberă, spre deosebire de predecesorii săi
care au fost siliţi să ţină cont de susceptibili­
tatea romanilor, precum Sulla sau au neglijat-o
în defavoarea lor, precum Caesar. Se împlineau
deja treizeci de ani de când guvernul republi­
can nu mai funcţiona normal; amintirea liber­
tăţii (aşa cum era înţeleasă atunci) se estom­
pase, iar nobilii care fuseseră cei mai activi
apărători ai tradiţiilor republicane erau mult mai
puţini şi nu mai reprezentau o putere în urma
războaielor civile şi a proscripţiilor.2 Octavian
a fost aclamat ca aducătorul de pace care a pus
capăt unei îndelungate perioade de confruntări
interne, masacre, confiscări şi represalii care
au depăşit orice alte fenomene asemănătoare
din istoria romană. Primirea de care s-a bucu­
rat în 29 a fost la fel de călduroasă cu cea cu

care a fost întâmpinat Carol al II-lea în 1660
după unsprezece ani de regim militar în Anglia
sau Napoleon când s-a întors de la Marengo,
după atâţia ani de revoluţie.

într-o anumită privinţă însă Octavian nu a
avut spaţiu de manevră. El nu putea oferi nici o
garanţie de pace pe viitor, cu excepţia faptului
că avea să controleze în totalitate trupele impe­
riului. Prestigiul de care se bucura în rândul ar­
matei îi permitea acum să dea asigurări privind
subordonarea trupelor; dacă însă avea să re­
nunţe la puterea militară sau să o împartă cu
alţii, orice temeri erau îndreptăţite în privinţa
faptului că ofiţerii ambiţioşi şi-ar putea din
nou stârni soldaţii împotriva autorităţilor civile
sau unii împotriva altora. Cei cincizeci de ani
de război civil şi tulburări au creat o tradiţie în
cadrul armatei romane pe care numai Octavian
o putea anula: prin urmare era mai mult datoria
sa decât dreptul său să păstreze întregul imperi-
um militar în mâinile sale.

în aceste condiţii, Octavian ar fi avut şanse
mult mai mari decât Caesar în 44 să instaureze
o monarhie absolută în 29. Cu toate acestea, în
loc să adopte soluţia minimei rezistenţe, a în­
cercat să treacă Rubiconul. Promisiunea pe care
a făcut-o în 36, că va reinstaura în cele din urmă
Republica (Cap. 28), a fost mai mult decât o
manevră tactică într-un joc diplomatic: expe­
rienţa şi propria înclinaţie îl mânau acum în
acea direcţie.3 Nu avea nici sănătatea robustă,
nici energia care-1 ajutaseră pe Caesar să poarte

Octavian este
dator să
păstreze con­
tro lul asupra
armatei

Octavian
revine la
trecutul său

���

Page 68

C���� �� ��� ��
0���F��

Carrhae, unde a trebuit să înfrunte o armată a
părţilor alcătuită din 10 000 de arcaşi călări,
consolidată cu cuirasieri, dar fără infanterişti,
în timpul ce restul trupelor părţilor au pornit
împotriva regelui Armeniei, acest corp de ar­
mată redus, dar select, condus de un rege vasal
din familia Surena, au plecat în urmărirea
legiunilor şi le-au ajuns din urmă pe un câmp
deschis ideal pentru manevrele luptei cu cava­
lerişti. Arcaşii i-au doborât pe neajutoraţii
infanterişti romani şi şi-au întărit rândurile cu
un corp special alcătuit din 1000 de cămile
arabe organizat de Surena; iar cuirasierii au
distrus cavaleria galică şi l-au ucis pe conducă­
torul acestora, P. Crassus (fiul generalului),
când cavaleriştii au fost trimişi în ajutorul
legiunilor.17 Supravieţuitorii acestui masacru
au fost atât de demoralizaţi încât, deşi părţii nu
au făcut presiuni asupra lor în retragere, i-au
cerut comandantului lor să capituleze. Crassus
a fost ucis de un ofiţer part în timpul unei
încăierări, iar soldaţii săi au fost luaţi pri­
zonieri. Circa 10 000 de soldaţi, împărţiţi în
detaşamente, au revenit la frontiera romană.

La Roma ştirea înfrângerii suferite de
Crassus a fost primită cu o neobişnuită apatie.
Dat fiind că atacul împotriva lui Orodes a fost

�!�����

iniţiativa lui Crassus, eşecul lui nu afecta mân­
dria romanilor aşa cum a fost cazul înfrânge­
rilor suferite la Cannae şi Arausio; iar haosul
care domnea atunci în rândul autorităţilor
Republicii a împiedicat trimiterea de urgenţă a
unor întăriri. Din fericire pentru Roma, regele
părţilor a fost mai speriat de victoria sa decât
duşmanii săi de înfrângerea lor. Aflând despre
o revoltă organizată de Surena - pentru că ar­
mata cu care acest general câştigase campania
era alcătuită în cea mai mare parte din însoţi­
torii săi personali - regele a ordonat uciderea
acestuia şi procedând astfel a rămas fără singu­
rul comandant capabil. Deşi armatele părţilor
nu au întâmpinat dificultăţi în redobândirea
provinciilor pierdute din Mesopotamia de la
Artavasdes, nu au mai făcut nici o tentativă de
a invada Siria până în 51, când fostul cvestor
al lui Crassus, C. Cassius, i-a înfrânt cu ceea ce
mai rămăsese din armata învinsă. Orodes nu a
profitat de războiul civil în care romanii au
fost implicaţi din 49, dar a ajuns la o înţelegere
oficială cu Pompei care i-a permis să înlăture
de la frontiera romană fortificaţiile rămase. A
fost nevoie de treizeci de ani până să se încheie
o pace oficială între Roma şi Parthia; dar între
timp conflictul s-a stins de la sine.19

����%�����

0�����������
� � �� �� ������
��� �$��

� ��

Page 69

CAPITOLUL 26

Caesar
guvernează
Gallia
Cisalpina

Cucerirea Galliei de către Caesar şi
dezmembrarea primului triumvirat

1. Gallia şi populaţia ei

Caesar, alegând să guverneze Gallia Cisal-
pină a acţionat şi în virtutea unor interese de
ordin politic. Nici o altă provincie nu-i putea
oferi posibilitatea de a urmări în paralel evoluţia
evenimentelor din capitală şi de a anticipa ma­
nevrele oponenţilor săi politici. Ori de câte ori
putea pleca în siguranţă din Gallia Transalpină,
îşi petrecea iernile în provincia sa italică, înde-
plinindu-şi îndatoririle curente de guvernator
şi primind vizitele unora dintre reprezentanţii
săi şi dintre asociaţii săi de la Roma. El profita
în egală măsură de ofertele militare ale Galliei
Cisalpine. După războiul din Italia această pro­
vincie devenise una dintre principalele zone
pentru recrutarea soldaţilor pentru armatele
romane, iar graniţa sa din zona Alpilor oferea
o bază amplă pentru noi cuceriri. Faptul că i-a
fost atribuită şi guvernarea provinciei Illyricum,
în calitate de proconsul, şi i-au fost puse la dis­
poziţie trupe la începutul lui 58, când trei dintre
cele patru legiuni ale sale staţionau la Aquileia,
ne îndreptăţeşte să credem că planul său iniţial
de operaţiuni este posibil să fi vizat extinderea
graniţelor romane de nord-vest dincolo de Alpii
Camici, unde putea veni în contact cu statul în
expansiune al lui Burebista, regele dacilor, care
era situat în România de astăzi. Până la urmă
însă, Gallia Transalpină, care i-a fost atribuită
mai târziu, a devenit punctul de plecare al cam­
paniilor sale.

Gallia Transalpină era un ţinut cu care natu­
ra fusese mult mai darnică decât cu Italia. Dife­
ritele bogăţii ale solului şi extraordinarele căi
de comunicaţie din interior erau dovada certă
că ea reprezintă matca unui puternic stat inde­
pendent. Dar destinul său în Antichitate a fost
acela de a deveni anexa unei ţări mediterane­
ene şi un teritoriu de trecere între mările din
interior şi din exterior. Populaţia sa era alcătu­
ită dintr-un vag substrat de liguri (Cap. 2); din
celţii care au pătruns în Gallia din sudul şi ves­
tul Germaniei în prima jumătate a mileniului I,
sub presiunea emigrării populaţiilor teutonice
din zona ţărmului Mării Baltice (Cap. 8); din
iberii care au trecut din Spania în Gascogne şi
Languedoc în secolele V şi IV; şi din belgi, un
amestec de celţi şi germani care au trecut Rinul
şi au ocupat regiunile situate la nord de Sena şi
Marna în c. 200 î.Hr. Elementul predominant
în cadrul acestui amalgam de populaţii care al­
cătuiau poporul galic era cel celt. Cu excepţia
Aquitaniei (sud-vestul Galliei), în celelalte regi­
uni se vorbea limba celtă, iar clasa conducătoare
era de origine celtă.

Civilizaţia galilor era mai avansată decât a
celorlalte popoare europene de la nord de Marea
Mediterană. Cultivarea viţei-de-vie nu se extin­
sese încă dincolo de regiunile de coastă ale
Mediteranei, dar agricultura intensivă era prac­
ticată în multe zone ale Galliei: îmbunătăţirile
aduse procesului de cultivare a pământului

Gallia
Tranşai? ră
Ţara 9
populaţia

Civilizaţia
galilor

���

Page 136

ROMANII CUCERESC ITALIA

Sfârşitul
războiului.
Cuceririle
romanilor

Alianţe cu
popoarele din
zona centrală
a Apeninilor

Noi victorii
asupra
etrusei lor

mai jos). De acum era în sfârşit deschisă calea
unei invazii în sudul Apeninilor cu toată forţa,
când samniţii, izolaţi acum din Urare părţile, an

cerut pacea (304).19 Romanii, în loc să pre­
lungească tensiunea celor douăzeci de ani de
lupte, îi lasă pe samniţi să se bucure de inde­
pendenţă deplină şi se mulţumesc cu ceea ce
dobândiseră deja. Cruţându-şi duşmanul, ei îi
oferă acestuia prilejul de a încerca o altă înfrân­
gere. Romanii se puteau implica în următorul
război cu samniţii pentru că zarurile le erau
favorabile. în recentul război ei i-au îndepărtat
definitiv pe oscii din Campania din rândul nea­
murilor lor, au fortificat ţărmul de vest până la
Neapole şi au creat o colonie latină la Sora
(303) pentru a apăra valea superioară a râului
Liris; i-au încercuit pe samniţi din trei părţi. în
311 romanii, influenţaţi poate de noii lor aliaţi
greci de la Neapole, au creat duoviri navales,
care se ocupau cu echiparea şi conducerea flotei,
în timp ce un mic escadron ajuta la patrularea
coastei, iar în 312 a fost trimisă o expediţie
latină să ocupe insula din larg Pontiae.

în intervalul dintre al doilea şi al treilea răz­
boi cu samniţii, romanii şi-au consolidat cuce­
ririle încheind sau înnoind alianţe cu triburile
din extremitatea nordică a regiunii Samnium -
marsii, pelignii, marucinii, frentanii şi vestinii -
şi înfiinţând colonii latine la Alba Fucens (303)
şi Carseoli (298), astfel încât să controleze prin­
cipala trecere prin zona centrală a Apeninilor
unde construiau Via Valeria.

Al doilea război cu samniţii a determinat
întâmplător o extindere a dominaţiei romane în
Etruria. Amânându-şi intervenţia în acel con­
flict până la expirarea armistiţiului din 352,
etruscii au ratat ocazia, pentru că romanii îi
controlau deja în bună măsură pe samniţi şi
puteau angaja forţe suficiente pentru a declanşa
o nouă ofensivă pe un nou front. în 310 Fabius
Rullianus a răscumpărat înfrângerea anterioară
de la Lautulae printr-un marş extrem de cute­
zător prin pădurile dese din Munţii Ciminieni,
prin care a învăluit armata etruscă care înainta
şi a atras-o în centrul Toscanei. O înfrângere
într-o bătălie (care a avut probabil loc lângă
Lacul Vadimo) era de ajuns acum pentru a dez­
membra liga etruscă. în următorii doi ani, un
oraş după altul au încheiat tratate separate cu
romanii.20 Această înfrângere a afectat în atât

de mare măsură prestigiul aristocraţiei con­
ducătoare din oraşele din Etruria încât aceasta
nu a mai pulul menţine ordinea pe pian iniem
şi a fost obligată în repetate rânduri să solicite
ajutorul romanilor pentru a pune capăt revolte­
lor declanşate de ţăranii fără pământ şi meş­
teşugarii de la oraşe.21 Chiar dacă romanii erau
mulţumiţi pe moment să încheie alianţe cu
oraşele etrusce pe picior de egalitate, ei au
redus în realitate întreaga zonă la o condiţie de
dependenţă.

Noul prestigiu pe care l-au câştigat datorită
acestor victorii le-a adus totodată şi stabilirea
unor relaţii cu umbrii - o populaţie din zona de
deal care a fost alungată odinioară de pe ţăr­
mul vestic de către etrusci şi care pierduse mai
recent ieşirea la Marea Adriatică în favoarea
galilor - şi cu picenii de pe coasta Adriaticii,
care erau animaţi de aceeaşi dorinţă de a încheia
alianţe protectoare împotriva galilor. Romanii
au încheiat tratate cu picenii şi cu mai multe
oraşe din Umbria - datorită influenţei etrusce
umbrii s-au organizat în oraşe-state separate.
Pentru a pregăti accesul la Marea Adriatică prin
teritoriul Umbriei, la Namia, lângă confluenţa
Tibrului cu râul Nar (299), a fost creată o
colonie latină.

5. Al treilea război cu samniţii

în timp ce romanii erau preocupaţi să-şi
extindă dominaţia de la o mare la alta, samniţii
au încercat să găsească compensaţii pentru
pierderile suferite făcând presiuni pentru a
încheia o alianţă cu lucanii, un popor înrudit cu
ei, cu care avuseseră până atunci relaţii ami­
cale. Dar lucanii, care probabil voiau să aibă
mână liberă să trateze cu vecinii lor greci din
Tarentum (Cap. 10), au refuzat aceste oferte, iar
atunci când samniţii au încercat să-şi impună
punctul de vedere cu forţa au solicitat inter­
venţia romanilor (298). Lucanii cereau ajutor
dintr-o zonă de care romanii nu fuseseră până
atunci interesaţi, dar care le oferea ocazia de a
desăvârşi încercuirea samniţilor şi de aceea
romanii au acceptat să îi ajute. Trupele romane
conduse de L. Scipio Barbatus - primul
reprezentant al acestei familii care a intrat în
istoria Romei - trimise în ajutorul lucanilor
i-au alungat pe samniţi din Lucania22, iniţiind

Etruria devine
dependentă
de Roma

Alianţe cu
popoare din
zona nordici a
Apeninilor

Lucanii cer
ajutorul
romanilor
împotriva
samniţilor

106

Page 137

STATUL ROMAN ÎN SECOLUL III Î.HR.

Cauzele
supremaţiei
Romei

Efectivele
romanilor

3. Romanii cuceresc Italia

Instaurarea supremaţiei Romei în Italia a
fost un eveniment unic în istoria antică: în nici
un alt caz un oraş-stat nu a dobândit un domini­
on de o asemenea întindere şi atât de stabil.
Cauza acestei realizări unice trebuie căutată în
parte în poziţia geografică a Romei, care a per­
mis forţelor sale militare să acţioneze pe liniile
interne şi să-şi menţină adversarii divizaţi. Isto­
ria războaielor din secolele V şi IV ilustrează o
dată în plus avantajul pe care-1 aveau romanii
de a-şi putea înfrânge vrăjmaşii pe rând. Uni­
cele ocazii în care duşmanii Romei au recurs la
operaţiuni concertate pe fronturi diferite datează
din al doilea şi al treilea război cu samniţii, peri­
oadă în care romanii dispuneau de suficient de
mulţi oameni pentru a fi un rival serios pentru
orice coaliţie ostilă.

Dar romanii şi-au datorat succesul în mai
mică măsură avantajelor naturale, cât diplo­
maţiei şi puterii militare de care dispuneau.
Armata romană care a cucerit Italia nu era cu
mult mai mult decât o miliţie a unui oraş-stat a
cărui putere constă aproape în totalitate în
infanteria grea a legiunilor. Călăreţii nu erau
altceva decât militarii trimişi în recunoaştere şi
cei care asigurau securitatea flancurilor; infan­
teria uşoară nu era în măsură să facă manevre
independente; comandanţii nu erau îndeajuns
de bine pregătiţi încât să încerce operaţiuni
combinate cu arme diferite. Războiul împotriva
lui Pyrrhus a evidenţiat ceea ce au demonstrat
apoi cu o forţă zdrobitoare şi înfruntările cu
Hannibal şi anume faptul că legiunile romane
nu erau încă la nivelul armatelor antrenate po­
trivit standardelor greceşti, dar în comparaţie
cu celelalte armate italiene, trupele romane
aveau numeroase alte avantaje. Efectivele furni­
zate de cel mai mare oraş din Italia şi o zonă
suburbană foarte populată erau utilizate la
maximum; iar armatele alcătuite din cetăţeni
romani erau consolidate cu contingente care
proveneau din statele aliate (Cap. 11). Rezer­
vele romane erau prin urmare mai mult decât
suficiente pentru a compensa înfrângeri de
proporţii ca cele pe care le-au suferit la Lautulae
şi Heraclea: ofiţerii lui Pyrrhus s-au plâns că
victoriile regelui nu au făcut altceva decât să
mai taie din capetele Hidrei.9 Dar batalioanele

Romei, pe lângă faptul că erau cele mai mari
din toată Italia, erau şi cele mai bine pregătite.
Spre deosebite de mulţi dintre adversarii lor,
care considerau războiul ceva asemănător cu
un sport, romanii îl considerau o operaţiune
serioasă, care impune o pregătire atentă şi o
execuţie metodică. Ei făceau antrenamente
riguroase şi păstrau la nivelul trupelor o disci­
plină mult mai strictă decât vecinii lor. Pe câm­
pul de luptă autoritatea (irnperium) de care dis­
punea comandantul era nelimitată, iar neres-
pectarea acestei autorităţi ca în cazul ruperii
rândurilor în timpul bătăliei sau adormirea în
post (santinele) era pedepsită cu moartea; in­
subordonarea la nivelul tuturor unităţilor era
uneori pedepsită prin metoda decimării, care
presupunea executarea fiecărui al zecelea om
(aleşi prin tragere la soţi). Dar cea mai caracte­
ristică trăsătură a priceperii militare a romanilor
era conştiinciozitatea cu care armata romană
analiza rezultatele operaţiunilor anterioare şi
disponibilitatea de a învăţa de la duşman, chiar
şi de la unul învins. Rezultatele acestor perma­
nente experimente s-au remarcat la nivelul echi­
pamentului legiunilor, care era mult mai bine
echilibrat decât armamentul purtat de vechea
infanterie, şi la nivelul pregătirii soldaţilor de
rând, care era la fel de bună în cazul trupelor
auxiliare şi al trupelor regulate (Cap. IO).10

Cum operaţiunile de campanie ale romani­
lor s-au extins la regiuni mai îndepărtate, au
fost create trei noi instrumente care să asigure
victoria, drumul militar, tabăra de campanie şi
colonia. Via Appia şi Via Latina (un drum ceva
mai vechi, dar mai puţin frecventat, care ur­
mează văile râurilor Trerus şi Liris) ofereau
două linii alternative de comunicare cu Capua
şi au devenit primele căi în cadrul unei reţele
care în cele din urmă a acoperit întreaga Italie.
Deşi erau mai prost pavate şi taluzate decât
şoselele romane de mai târziu, drumurile origi­
nale latine şi Via Appia erau drumuri pentru
orice vreme, care permiteau romanilor să-şi
trimită trupele în orice anotimp în Campania
sau la graniţa cu samniţii. în vreme ce drumu­
rile sporeau mobilitatea strategică a trupelor
romane, taberele de campanie pe care trebuiau
să le construiască la sfârşitul fiecărei zile în
câmp deschis au sporit siguranţa lor tactică.
Valoarea acestor fortificaţii a fost demonstrată

Disciplina
militară

Drumurile şi
taberele
romane

115

Similer Documents